Copyright © Corneschi Alexandru 2016 - Site realizat de Ez Online Marketing - Servicii Dezvoltare Web - Identiate Vizuala - Promovare Online - Optimizare SEO - Marketing Online - Administrare Software
0

Povestea emotionanta a lui Alex Corneschi.

Povestea emotionanta a lui Alex Corneschi. A lasat fotbalul pentru atletism si viseaza la Jocurile Olimpice: “Asta nu e joc de echipa”

Povestea emoţionantă a lui Alex Corneschi. A lăsat fotbalul pentru atletism şi visează la Jocurile Olimpice: "Ăsta nu e joc de echipă"

Aleargă şi pentru mine!” este ultima încurajare pe care o primeşte înainte de cursă, de acasă, Alexandru Corneschi. Are 24 ani şi, deşi la începutul clasei a şasea îşi îndrepta paşii spre Liceul Sportiv pentru a se înrola în echipa de fotbal, el este acum alergător de curse lungi: crosuri, semimaratoane şi maratoane. Şi aici apare un deşi în ecuaţia sa: deşi viteza este un atu al său şi i s-ar fi potrivit poate la fel de bine întrecerile de pe pista de atletism, a mers pe cărărea bătătorită a fondului şi semifondului. “Pe tata îl port în gând tot timpul. De fiecare dată înainte de concurs mă sună, mă întreabă dacă sunt pregătit, mă întreabă cum mă simt şi la final îmi spune să alerg şi pentru el“, povesteşte Alexandru, pentru ProSport.

“Aleargă şi pentru mine!”. De la primul concurs în care iau startul printre alţi prichindei, copiii poartă speranţele, emoţiile şi pasiunile celor din jur. Mai întâi ale familiilor. Se adaugă cele ale prietenilor, iar cu cât nivelul de performanţă creşte, cu atât numărul celor care îşi agaţă cu cârlige invinzibile gândurile de sportivul intrat în arenă creşte. Apar fanii. Zeci, sute, mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Un fotbalist precum Messi sau Ronaldo ţine cu sufletul la gură o planetă întreagă, jucătorii de tenis sunt din ce în ce mai răsfăţaţi de fani, iar sportivii de la Jocurile Olimpice stabilesc unele dintre cele mai importante recorduri în ceea ce priveşte audienţele. Fiecare fan îi cere în felul său eroului favorit să lupte şi pentru el, să câştige pentru el. Fie că o spune de acasă, ferit de ochii lumii, parcă doar pentru sine. Fie că merge pe stadion şi îşi strigă îndemnul sau îl poartă cu mândrie pe un banner ori pe un carton colorat cu tuşe de emoţie mai apăsate decât urmele de culoare. Fie că o face cu ajutorul uneia dintre multele platforme online, cerinţa este aceeaşi – “fă-o şi pentru mine”. În cazul lui Alex Corneschi, este un alt fel de “aleargă şi pentru mine”, mult mai puternic, transformat în izvor de forţă în cele mai dure momente ale curselor unui sportiv care continuă să zâmbească cu multă căldură vieţii care i-a scos în faţă ziduri, obstacole şi spini. Sau provocări. “Mereu am fost o fire optimistă, chiar şi în cele mai dificile situaţii am crezut că va fi bine şi până la urmă, binele vine. Mai greu poate, dar vine“.

Alexandru visează să îşi treacă în palmares o cursă de maraton la o ediţie a Jocurilor Olimpice, iar fiecare cros, semi-maraton sau maraton începe cu un îndemn venit de la tatăl său, cel care l-a împins pe culoarul sportului şi al performanţei. Ioan Pavel Corneschi este de opt ani prizonierul unui scaun cu rotile, însă rămâne cel care păstrează moralul sus în familia sa. Cum este să îţi începi bătălia cu zecile de kilometri cu un astfel de îndemn? “Este o forţă în plus!”, este prompt sportivul din Botoşani, legitimat în prezent la Ştiinţa Bacău. Şi nu doar la start,  accentuează el. “Uite, am avut un moment extrem de dificil într-o cursă la Craiova, la Campionatul Naţional de semimaraton.  Simţeam că nu mai pot, aproape să renunţ. M-am gândit la tata, să alerg acei 5 km pentru el. A fost o doză de forţă în plus şi am ajuns la finiş”, povesteşte Alexandru.

Ideea că o dată cu acest îndemn, pe umerii săi ar apăsa o presiune în plus, o înlătură extrem de prompt. “Niciodată nu am fost criticat de el, chiar atunci când eu nu am fost mulţumit de ce am reuşit. Tata îmi spune mereu, optimist – data viitoare o să fie mai bine. Niciodată nu m-a întrebat de ce nu am mers mai tare, de ce fac aşa şi nu altfel. Este mereu o susţinere pozitivă”, afirmă Alexandru.

“Laptopul meu este deschis mereu, mai ales pe muzică. Şi răspund rapid celor care mă caută. Unii îmi cer sfaturi, unii îmi spun: m-am hotărât să alerg citind povestea ta. Sunt destui care îmi spun nu că aş fi model, este mult spus, dar sursă de inspiraţie. Şi mai sunt cei în scaun cu rotile sau cu dizabilităţi care mă încurajează, îmi mulţumesc pentru ceea ce fac”, Alex Corneschi, maratonist

Mingea rotundă, prima dragoste. Şi momentul în care fotbalul l-a dezamăgit

Dacă îl întrebai pe copilul Alexandru Corneschi care este sportul care l-a vrăjit şi care l-ar fi tentat spre performanţă, ar fi numit sportul rege – fotbalul. “Atletismul nu a fost prima mea dragoste. Eu îndrăgeam cam orice sport care implica efort, transpiraţie, dar în copilărie, în cartierul unde am crescut, fotbalul era pe primul plan. Mi-a plăcut de mic fotbalul, jucam mult, mereu cu băieţii de la scările alăturate, dar tatăl meu a sesizat că indiferent ce făceam, ajungeam acasă cu tricoul ud, transpirat tot, obosit, aşa că s-a gândit să îmi consum energia într-un mod mai organizat. Şi a zis să încercăm la Liceul Sportiv. Eram hotărât să merg acolo pentru fotbal“, admite botoşăneanul. Şi povestirea continuă.


Fuga pe gazon deschide sertarul cu amintiri din copilărie, cu mult fotbal

Dar întâmplarea a fost că am văzut un antrenament al fotbaliştilor de acolo şi nu mi-a plăcut: trebuia să fie o echipă, dar nu asta am văzut. Trăgea fiecare pentru el. Nu am văzut o pasă şi, clar, nu aducea a joc de echipă. Atunci mi-am spus că dacă tot sunt muncitor şi îmi place să fac performanţă, să îmi aleg ceva mai individualizat. Aşa am ajuns la atletism. Am început antrenamentele, chiar dacă nu îmi plăcea foarte mult. Simţeam că efortul este destul de mare şi în primă fază încercam să mai trag chiulul de la câte o şedinţă de pregătire. Vedeam că sunt destul de bun la viteză – băteam colegi care aveau câţiva ani de antrenament, asta în condiţiile în care eu am început atletismul în clasa a şasea. Ei aveau şase ani de experienţă în plus faţă de mine, dar nu făceau faţă la viteză. Dar, în Moldova, cam toţi atleţii vin pe partea de fond şi semifond, pentru că nu avem bază bună de antrenament pe stadioane. Aşa că am început alergările pentru crosuri şi apoi pentru campionatele pe pistă“.

Iar Alexandru poate garanta că, aşa cum se spune în popor, pofta vine mâncând. “Ţin şi acum minte: pe 1 aprilie 2006 a fost Concursul Naţional de cros pentru juniori. A fost prima mea medalie cu echipa. Am simţit mirosul podiumului atunci şi am început să fiu şi mai muncitor şi mai concentrat în antrenamente“. Aşa a ajuns Alex să îndrăgească regele sporturilor olimpice.

“Toate cursele pe care le-am terminat, nu neapărat pe podium, dar în parametrii pe care mi i-am impus înainte – sunt curse frumoase. Mi-a rămas în minte un meci, din primavară, între echipa Balcanică şi echipa Emiratelor Arabe, de 10 km, la Dubai. Deşi am fost accidentat şi nu am putut fi la parametrii maximi – a fost o experienţă frumoasă, am avut multe de învăţat”, Alex Corneschi, maratonist


Mirosul podiumului i-a betonat lui Alex Corneschi legăturile cu fondul

Mereu în numele tatălui. Lovitura

Tata era ca mine, i-am semănat oarecum. Şi el a jucat fotbal în copilărie, la bunicii mei. A fost dansator de muzică de populară, el a înfiinţat aşa-numitul Colectiv de dans la el la serviciu. A fost energic în tinereţe“, explică Alexandru. Cel care l-a pus pe drumul performanţei a văzut totuşi prea puţine curse ale băiatului său: medicii au descoperit, după alţi ani de chin, că suferă de scleroză multiplă, boala degenerativă a sistemului nervos cunoscută şi drept “boala cu o mie de feţe”, care i-a limitat mişcările membrelor, pironindu-l de opt ani într-un scaun cu rotile.


Sursa de putere şi de energie a lui Alexandru Corneschi. Foto: arhivă personală

Nici noi nu ştim exact când a apărut această boală. La început s-a zis că are hernie de disc, prin 2002. A fost operat. După ceva timp, s-a întors la lucru. Dar tata pleca pe jos la serviciu şi se întorcea cu taxiul. Vecinii, văzând tot timpul chestia asta, vorbeau că se întoarce beat acasă. Dar în realitate, de vină erau durerile, tata şhiopăta de-un picior: el de fapt pleca bine şi pe parcurs, apăreau durerile. Au înţeles doar când l-au văzut mergând în cârje. Şi din câte am aflat, au venit mulţi să-şi ceară scuze. Imediat după operaţie, durerea de picior a dispărut, dar la scurt timp a apărut durerea de spate. De acolo, scleroza. Eu când am început sportul, nu ştiam că el o să ajungă în scaun cu rotile. Avea probleme, dar eu fiind mic, nu conştientizam. Totul părea normal. Vedeam că sunt nişte probleme, îl vedeam vorbind cu mama, dar nu erau problemele mele. A mers mult în cârje, mai întâi una, apoi două, apoi nu a mai putut să urce cu un picior scările şi a trebuit să începem să îl ajutăm. Încet-încet a avansat boala. A rămas în scaun cu rotile în urmă cu opt ani“. Pentru tatăl său, Alexandru a alergat în fiecare ediţie a cursei caritabile care se desfăşoară, în paralel, în 35 de mari oraşe ale lumii – Wings for Life.

Tata a reuşit totuşi să vină să mă vadă la Campionatul Naţional de Cros, la Botoşani. Acolo am reuşit să îl aduc. Deşi… a stat în maşină, pentru că era frig, iar lui, având circulaţia foarte proastă, îi este greu. Aşa că mama mă bate la cap să o învăţ să folosească Facebook-ul pentru a mă urmări şi tot le-am promis că o să le iau un laptop, pentru că acel calculator de acasă este foarte vechi şi nu face faţă. Tata îşi mai omoară timpul pe calculator – îi place să joace Poker şi Snooker, sunt puţin mai simple. Din păcate, şi gradul de scleroză l-a luat foarte greu. Doctorii nu au vrut să îl dea mare, cu toate că el era dependent de noi. I l-au dat mic la început, în sensul în care erau oameni încadraţi la scleroză multiplă, cu acelaşi grad, care mergeau la lucru, iar tata era imobilizat. Până la urmă însă, a primit grad definitiv“, încheie Alexandru.


Ioan Pavel Corneschi evadează vara, cât soarele zâmbeşte prietenos în înaltul cerului, în curtea “casei bunicilor”, cum spune Alex. Acasă, în Botoşani, este prizonier între pereţii apartamentului de unde îi este aproape imposibil să coboare, chiar şi cu ajutor. Foto: arhiva personală

Tata este modelul meu, ca şi gândire. Datorită lui, eu sunt puternic. El este cel care ne dă putere, cel care ne încurajează. Eu nu l-am văzut niciodată nemulţumit de lume, revoltat. Au venit la mine acasă colegi, care m-au întrebat înainte – cum să mă comport cu tatăl tău?“. Şi Alex zâmbeşte. “Le-am explicat că nu trebuie să-l tratezi diferit pentru că este în scaun, în niciun fel. Totul normal. Şi mai apoi îmi spuneau – nu-mi venea să cred cât de glumeţ este tatăl tău“.

“Cu tata mă înţeleg în două minute după cursă”

Dacă ultima încurajare înainte de cursă vine clar de la tata, cu regularitatea cu care orice poveste începe cu “a fost odată ca niciodată”, la final, primele cuvinte vin pe rând de la cei doi părinţi. “Aici este duel între mama şi tata. Mama pune întrebările, tata – având şi el nişte experienţă în sport, înţelege, ştie. Cu el termin în două minute – vrea să ştie pe ce loc am terminat, a fost bine?, cine a venit în faţă. Mama e mai curioasă, pune mai multe întrebări – cum am alergat, cum a fost vremea, cum a fost terenul. Vrea toate amănuntele“, povesteşte Alexandru. “În final depinde pe cine prind acasă – mama încă mai lucrează la bucătărie la spitalul judeţean din Botoşani”.


Tatăl său îi dă lui Alex “wings for every race”. Foto: arhiva personală

“Tot ei mă mai sună: vezi că a apărut chestia aia pe Internet şi eu nu ştiam… Mama e mai stresantă, dar ţinem legătura pe telefon tot timpul”, adaugă cu drag Alexandru, care se amuză, detaliind. “Pe mama nu o interează trofeul, ci diploma. Când termin un concurs, mă întreabă ce am primit – o cupă, o medalie. Bine, bine şi diplomă nu? I se pare că diploma este un fel de document oficial. Glumeşte şi îmi spune <<o cupă poţi să îţi cumperi>>”. Toate însă au locul special acasă, iar câinele familiei, care ar putea doborî dintr-o mişcare întreaga colecţie, ştie parcă exact importanţa obiectelor strălucitoare, deşi, glumeşte Alex “dacă pui laserul pe trofee, s-a terminat. Rămân fără ele. Zeus este înnebunit după lumina laserului”.

“Dacă fuge gândul, în timpul alergării, fuge şi ritmul, dar mai încet. Gândul mai fuge totuşi, mai ales la antrenamente. Fuge gândul la orice, mai ales când faci antrenament singur. Alergarea vine de la sine, după atâţia ani de exerciţiu – simt exact ritmul la care trebuie să alerg şi mai fuge gândul acasă sau în fel şi fel. Eu sunt înnebunit după maşini. Uneori, când merg pe lângă parcuri, mă mai uit după maşini şi le admir. Îmi plac maşinile sport, dar şi maşinile clasice, orice maşină de fapt”, Alex Corneschi, maratonist

Prietenul din naveta de pâine

Acasă îl aşteaptă Zeus. Un câine de patru ani, care îi simte lipsa lui Alexandru şi după o absenţă de doar cinci minute. Dacă se ridică în două labe, Zeus îşi sprijină botul pe pieptul lui Alexandru: au împărţit antrenamente, amintiri senzaţionale care s-au lăsat cu cele mai multe fotografii din laptopul sportivului, dar mai ales, cei doi împart grija pentru tata.

Pe Zeus l-am primit de la o verişoară. Era cel mai mic dintre pui, cel mai amărât aş putea spune. L-am luat acasă, la apartament prima dată. Este un Amstaff – considerat rasă periculoasă, dar de mic l-am crescut în familie, l-am învăţat să fie cuminte. Când l-am primit, abia văzusem un film cu Legendele Olimpului şi mi-a plăcut. Mi s-a părut impunător. Voiam şi Hercule, dar era prea lung. A rămas Zeus“, deapănă amintirile Alexandru.

Tata nu voia câine. Era adeptul câinelui la curte, iar noi stăteam într-un apartament. Acum patru ani însă, a fost internat câteva zile în spital. Când l-am adus acasă, Zeus era într-o navetă de pâine, în care pusesem o pătură. Era micuţ, cât pumnul tatei“. Iar acel început de iarnă a dat startul unei legături unice. “Tata nu se putea ridica pentru a-l lua, iar Zeus era prea micuţ ca să se caţere singur, fără ajutor, în pat. Aşa că tata îi întindea un deget, Zeus îl prindea şi aşa îl ridica. Îl punea pe pieptul lui şi dormea acolo (n.r.şi mâna lui Alex caută zona deasupra inimii, aproape de gât). Tata râdea – e cât pumnul şi mai şi sforăie“, povesteşte cu zâmbet crescând atletul.


O legătură de suflel, specială: Zeus, gardianul lui Pavel Corneschi. Foto: arhivă personală

Zeus a crescut, fiindu-i tovarăş lui Alex, la pregătirea de acasă. “Mai făceam antrenamente pe câmp, pe fostul traseu de cros, folosit şi la Campionatul Naţional de cros. Alerga cu mine cei 12 km de antrenament. Mai fugărea şi păsări şi tot ce mişca pe câmp. El de fapt se antrena mai mult ca mine“, glumeşte Alex, care admite cu umor că şi acum oboseşte mai repede decât bunul său prieten. Care nu mai are de mult probleme cu căţăratul în pat. “Acum, Zeus sare gardul. Orice gard – niciun gard nu este prea mare pentru Zeus. Eu aşa zic. La casa bunicilor, acolo unde mai merg ai mei pe timpul verii, pentru că este mai comod pentru tata, care aşa mai poate sta şi pe afară – mai trece câte un vecin şi îmi spune – vezi că Zeus e la Primărie, iar“.

Pot spune că Zeus este înlocuitorul meu. Am plecat eu, a rămas el. Ai mei mereu râd când povestesc toate fazele pe care le-a mai făcut Zeus. El este stăpânul şi mereu ţine cu tata: dacă mama şi tata să zicem – se ceartă, Zeus îi ia partea tatei. Dacă tata ridică puţin vocea la mama, Zeus nu se bagă. Până şi Zeus ştie care este problema cu tata. Când mama pleacă la serviciu, Zeus stă cu tata, în pat, până când vine vecinul să-l dea jos şi să îl pună în scaunul cu rotile, pentru că mama pleacă prea devreme, pe la 5. Zeus este un un paznic, stă tot timpul cu tata şi trebuie să ştie tot ce mişcă“.

“Mă relaxez şi mă regăsesc în muzică: ascult hip-hop, mai underground, în general melodii cu mesaj despre viaţă. Televizorul nu prea îl deschid, poate doar pe un post cu documentare”, Alex Corneschi, maratonist

Greu şi pe pistă

Cele mai dificile momente din cariera lui Alexandru Corneschi au venit la final de liceu şi mai apoi în acest an, 2015, având în comun dorinţa de a realiza lucruri mari.


Să-l ţineţi minte: este atletul C.I.A şi aleargă pentru România

Alexandru mai face o călătorie în timp şi ajunge în primii ani de performanţă. “În cantomente eram mereu bucuros, pentru că puteam să mă antrenez mai bine, mesele erau puţin mai bune, colectivul mai bine pregătit şi astfel evoluam şi eu. Cele mai grele momente au fost la Botoşani, după ce am terminat liceul: am fost legitimat la un club care nu oferea condiţii, nici măcar strictul necesar unui sportiv. Nu voiam altceva – aveam destule acasă, pentru că, deşi am avut o familie modestă, părinţii au ştiut întotdeauna să îmi dea tot ce am nevoie. Dar simţeam eu că nu sunt răsplătit pe cât muncesc. Făceam două antrenamente pe zi, indiferent de perioada anului, iar prietenii mei, colegii mei se duceau la mare, în timp ce eu trăgeam pentru Campionatul Naţional. Toată luna august stăteam în pregătire, cu o indemnizaţie de 150 lei, o dată la două luni. Veneam acasă disperat, plângând, spuneam că nu mai fac, că nu merită, dar tata îmi zicea lasă că o să fie bine, te mai ajutăm noi, lucrează în continuare. Datorită lui merg mai departe şi în ziua de astăzi“, rememorează Alexandru perioada petrecută la Clubul Sportiv Botoşani.

La câţiva ani distanţă, în ecuaţia sa şi aşa complicată a intrat o accidentare, care i-a dat peste cap cursa pentru visul Rio 2016. “În primăvară, am făcut pregătire pentru maraton, dar am avut o accidentare. Am fost la Dubai cu accidentare, m-am întors tot accidentat. Am mers o lună şi jumătate în cantonament la Băile Felix tot cu accidentare, cu gândul că poate îmi revin. Din contră, am mers, m-am fugărit cu băieţii pe acolo şi am venit mai accidentat. Am avut apoi o perioadă de o lună în care nu prea am ştiut ce să fac. La Campionatul Naţional de semimaraton, de la Craiova, fără voinţa mea, despre care mulţi spun că este destul de puternică, nu terminam. Mi-a fost foarte greu. Am terminat cu un timp foarte ruşinos pentru mine, dar cred că a fost cea mai urâtă accidentare a carierei mele. Am intrat pe pregătire de maraton, cu gândul să încerc anul acesta câteva curse de calificare la Jocurile Olimpice, dar nu am putut să îmi termin pregătirea. Vreau în iarnă să îmi reiau pregătirea de maraton şi în primăvară, când este ultimul tren pentru Rio, să încerc din nou. Vreau să antrenez un timp. Voi fixa un obiectiv, voi vedea dacă pot să îl ating. Dacă da, voi fi la Rio. Dacă nu, măcar culeg informaţii şi ştiu exact de unde plec pentru Olimpiada viitoare. 2020“, îşi anunţă planurile Alexandru Corneschi, care va lua startul în noiembrie la Campionatul Naţional de Cros.

2 h 17:00 este baremul de calificare la Jocurile Olimpice de la Rio.

2 h 33:14  este cel mai bun timp al carierei lui Alexandru Corneschi, rezultat înregistrat în 2013, la Maratonul Internaţional Bucureşti

2 h 12:30 este recordul naţional în proba de maraton, reper stabilit de Cătălin Andreica, la Praga, în septembrie 1978
C.I.A. şi “ce fac?”

Sunt o persoană veselă, glumeaţă, muncitoare, încăpăţânată – şi o iau ca defect şi calitate. Am terminat Masteratul – Performanţă Sportivă: nu sunt indecis, dar îmi fac destule griji în ceea ce priveşte pasul următor. Tot timpul cântăresc fiecare mutare, mă gândesc şi la partea rea. Uneori cred că analizez prea mult. Acum sunt sportiv, însă mă gândesc şi aşa – dar ce o să fac peste o lună? Tot sport? Doamne fereşte, mă accidentez şi nu mai pot face performanţă. Ce fac?”.

Şi evident, Alex are deja un răspuns. “Mi-ar plăcea să antrenez. Şi cred că parcursul logic pentru mine ar fi să încep cu o grupă de copii”. Asta pentru că Alex vorbeşte despre visul de a antrena sportivi pentru performanţă, explicând “vreau să duc copiii spre performanţă, aşa cum am fost îndrumat şi eu”. Şi analiza urmează imediat. “Ştiu că este greu să prinzi şi un post de antrenor. Ai o diplomă de liceu sportiv, una de la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, una de Masterat şi mai adaugi în CV şi anii de performanţă. Dar nu te duce prea departe. M-am ciocnit tot timpul de antrenori mai în vârstă care spun – pe vremea noastră se făcea atletism, cu mai puţine dotări. Dar dacă stai de fapt să te uiţi care este acum decalajul faţă de sportivii cu care te lupţi direct pentru un loc la Jocurile Olimpice… de exemplu, eu de trei ani nu am primit un masaj. Mi-l fac singur. Mai sunt unii care spun după concurs – el cum a putut? Dar am fost la competiţie internaţională, fără maseur. Ruşii, trei mese, pe fiecare masă câte un sportiv, cu câte un maseur. Noi aveam doar masa, pentru că ne-au pus-o la dispoziţie organizatorii. Este greu. Se aşteaptă ca sportivii să aibă rezultate, apoi să se investească în tine. Dar aşa e greu să-i dovedeşti pe adversari. Însă am făcut mereu şi fac sportul de plăcere. Şi atunci, am satisfacţie. Aşa sunt mulţumit de ceea ce fac, de ceea ce primesc. Eu cred că mi-am ştiut întotdeauna limitele, am luptat pentru tot şi am mers de fiecare dată mai departe”.

Primul pas făcut de Alex Corneschi a fost să pună umărul într-un proiect în care îi antrenează pe cei care fac atletism de plăcere, în timpul liber, care caută îndrumare şi îşi fixează obiective clare chiar dacă în joc nu este un titlu mondial, nici vreun loc întâi la unul dintre marile maratoane ale lumii.

“Cred că cine spune că nu poate, de fapt nu încearcă să alerge – nu că nu vrea. Trebuie să încerce. Ştiu că e greu la început, dar apare şi progresul, apare şi plăcerea”, Alex Corneschi, maratonist

“Coaching In Alergare” sau programul C.I.A. împrumută, curios şi total întâmplător – după cum mărturiseşte zâmbind Alex, atât iniţialele sale, cât şi pe cele ale agenţiei americane de informaţii. Alexandru Ilie Corneschi se ocupă de C.I.A Performance. “Întâmplarea face că eu am o maşină înmatriculată pe iniţialele mele CIA: a fost pură coincidenţă că s-a potrivit cu numele programului lui Andrei Roşu”.

“Nu sunt superstiţios. Mă mai uit la horoscop, dar chiar dacă spune ceva de rău – îmi zic că nu are cum să fie rău, o să fie bine. Dar dacă e de bine, parcă aş lua mai tare în calcul. Mereu am fost o fire optimistă, chiar şi în cele mai dificile situaţii am crezut că va fi bine şi binele vine până la urmă. Mai greu, dar a venit”, Alex Corneschi, maratonist

3 visuri pentru Alexandru Corneschi: Jocurile Olimpice. Vreau să fiu antrenor la grupă de copii – ştiu cum e să ţii în frâu o armată de copii şi cred că este cel mai bun start pentru mine. Un obiectiv nebunesc – să îl fac bine pe tatăl meu – deşi este cam imposibil, dar măcar să nu mai evolueze boala.

“Prietena mea mai vine din când în când atunci când fac un antrenament uşor, pe stadion. Aleargă şi ea. Nu cot la cot, dar aleargă. Este începătoare. Şi-a propus şi ea să facă prima cursă de semimaraton la anul, sau măcar un 10 k, iar peste doi ani, şi-a propus un maraton. Eu nu sunt foarte de acord cu asta. I-am spus că vreau să o văd cum evoluează şi apoi poate îi dau avizul”, Alex Corneschi, maratonist

Pregătirea unui fondist este o succesiune de antrenamente care diferă în intensitate, unele foarte dure, iar altele mai lejere. Iar graficul antrenamentelor pare că se suprapune perfect peste curba vieţii lui Alex, cu încercările dure şi momentele frumoase pe care le-a înşirat şi le adună, mereu cu aceeaşi convingere: “O să fie bine, lasă că o să fie bine“.


Alex Corneschi, atletul cu zâmbet cald, mereu optimist, pozitiv şi entuziast

Leave a reply

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>